Ben contemplând următoarea mutare. Scenariștii merg în diagonală, și actorii merg drept.
Întreg episodul de față a fost despre Posedarea lui Hal Mason și cum își răpește el tatăl din mijlocul Charleston-ului. Oricum, n-a fost chiar el, dat fiind că era posedat, deci ne vom referi la el cu „Evil Hal”.
Mi-a părut bine că Evil Hal a dispărut din peisaj, fiindcă era enervant rău de tot. Chit că Hal ăla realu’ e cam penibil, măcar nu face rău celor din jur – că prost tot era în ambele instanțe, doar că într-una era mai violent.
Ei, și sunt tot felul de drame cu Mr. President închis în clădire cu fiul dement, cu John Pope care din nou o spune p-a dreaptă (dacă era vorba de oricine altcineva din Charleston îl împușcau, dar fiind Hal Mason nici nu se pune problema) și cu Weaver, care chit că își asumă riscuri mari, și le asumă de dragul lui Tom și al familiei lui, deci pentru un motiv bine definit.
Scena cu toți membrii familiei intrând în camera în care ei erau captivi mi-a plăcut în mod deosebit, a fost interesant construită și a constituit un fel de pressing sentimental în direcția lui Hal, pentru a-l ajuta să se definească separat de EvilHal.
Familia Mason și familia Mânzu, Ghici care pe care!
EvilHal tot s-a dovedit mai puternic, deși a avut ceva probleme, și în ultimă instanță s-a recurs la soluția propusă de Skitter-ii rebeli, fiindu-i scoasă cu forța entitatea posedantă.
Și aici a existat o discrepanță destul de problematică. Hal zicea că nu-și mai amintește nimic de mult timp, dar când fusese în mașină cu Tom, vorbise cu el pentru câteva secunde, Hal ăla adevăratu’, ceea ce se cam bate cap în cap cu informațiile de la final.
Pe de altă parte, au fost și chestii benefice în episod, gen relația Pope-Matt. Pope a crescut mult în ochii mei sezonul ăsta (nu că n-ar fi fost destul de badass) și acum pare să se contureze într-un personaj mult mai fascinant și mai complex. Înainte era simply violent. Acum se și exteriorizează uneori. E ciudat, dat fiind c-ar trebui să-l facă mai blând, și oarecum mai penibil, dat fiind că se vrea a fi un bad boy, dar nu se întâmplă asta deloc. Pope rămâne în spectrul de bad boy, intersectându-se în același timp cu o fantomă de om care încă poate manifesta afecțiune, dar care a trecut prin chestii prea grele ca să poată fi făcut să-și schimbe mentalitatea.
Lăsându-l pe Pope la o parte, prefer să vorbesc puțin de soluția skitterilor rebeli la problema lui Hal. Un fel de laimotiv a la Falling Skies, în ultima vreme de fiecare dată când apare ceva greu de rezolvat sau de explicat, apare un extraterestru bun care are soluția, fie că e Skitter rebel, fie că e Volm. Pe mine nu mă deranjază enorm că se întâmplă lucrul ăsta, dar ce mă deranjază e că se întâmplă mai des „decât permite legea”, adică tinde să se exagereze cu situații de gen „salvați de skitărel”, ar trebui să treacă și ei la ceva mai original, până nu începe să se prindă toată lumea că bagă aceeași explicație la fiecare episod.
Fugind după audiență.
O altă problemă pe care o am e faptul că instinctul meu îmi spune că nu Hal e cârtița. Mi-e greu să cred că a avut ceva de-a face cu moartea lui Manchester, fiindcă nu e prea plauzibil: Manchester își aștepta „călăul”, avea o întâlnire cu el, bineînțeles programată când nu știa încă faptul că viitorul lui interlocutor era cârtița. Află chestia asta abia când ajunge personajul respectiv acolo.
Ori Hal n-avea de ce să se întâlnească cu chelul. Să discute… ce? Sau, mai frumos: Hal, să discute? Haida-de!
Notă de final: Am scris textul anterior înainte să ajung la zi cu serialul, de-aia par dobitoc în anumite momente. :)) Deja știu cine-i spionul, și mulți dintre voi la fel – dar vorbim despre asta într-o recenzie viitoare. Indru, out.
Valar Morghulis!
