Pentru un motiv anume e singura poză din tot articolul. N-am idee dacă râde sau plânge, dar oricum serialul e de râsu-plânsu, așa că e cel mai relevant cadru din tot serialul.
Una din chestiile pe care le urăsc atunci când urmăresc un serial prost care se vrea a fi bun este modalitatea stupidă de a prelungi în mod inutil și impractic acțiunea prin inventarea de rahaturi noi care se descompun foarte repede. Adică chestiile uni-episodice într-un serial cu acțiune continuă, cum e (sau se vrea a fi) Under The Dome, sau The Walking Dead sau Defiance.
Dacă proceduralele funcționează în felul ăsta pentru simplul fapt că asta-i regula care guvernează proceduralele, acestea reușesc să strălucească și când își creează acțiunea continuă în paralel cu problema uni-episodică. Asta face parte din farmecul proceduralelor, dar din păcate treaba nu merge la fel și invers. Putem avea sezoane cu acțiune singulară, gen 24, dar dacă într-un serial cu acțiune continuă îmi bagi elemente uni-episodice, în esență m-ai pierdut ca și spectator. Excepția de la regulă o constituie acele scenarii care lasă loc de „I’ll be back” la final, adică prezintă personaje care apar în mod recurent sau evenimente care afectează pe termen lung acțiunea serialului.
În Under the BoreDome, lucrurile se petrec în sensul rău. Vorbeam în recenzia trecută de cretinisme de genul creării unui personaj care să dispară imediat după apariție, atunci când acțiunea „inventată” s-a terminat. Ei bine, „reverendul” popă cu aparat auditiv (să-l audă pe Dumnezeu, probabil) pare exact genul ăsta de personaj. Spun asta fiindcă pare întotdeauna asociat cu evenimente episodice. Data trecută a pârlit o perdea în cadrul unui lanț de evenimente care au dus la faza cu polițistul criminal – fază episodică. De data asta are de-a face cu antibioticele de care are mare nevoie toată populația din Chester’s Mill, lovită crunt de o epidemie de prostie meningită.
Popa dă foc la o mare parte din ele, și surprinzător nu incendiază nicio casă pe parcurs. Eu cred că s-a învățat, și după evenimentele de data trecută, acum nu mai folosește deodorant cu kerosen. Părerea mea!
Oare treaba asta cu meningita era în carte? Mă cam îndoiesc, King nu s-ar fi dedat la asemenea aberații decât dacă acestea ar fi avut vreun sens în cele din urmă, ori atunci deja n-ar mai fi fost aberații.
În cazul nostru, s-a vrut exact asta, prelungirea acțiunii fără absolut niciun sens. Și câteva momente lacrimogene care n-au nimerit exact starea de spirit intenționată, transformându-se în vânturi pe parcurs – și nu de-alea care adie, if you know what I mean.
Au fost și momente interesante, presărate printre picături, o dată la jumătate de oră. Exemplul cel mai elocvent este scena fibrilațiilor cuplului Joe – Norrie, care s-au înregistrat în timp ce o făceau pe podea. Criza, evident. Culmea e că încă-l mai țineau bateriile pe Joey, deși generatorul era istorie din episodul trecut. Probabil și-a închis datele, realizând că oricum nu mai prinde 4G, acum că e tăiat accesul la restul lumii. 😛
Un alt eveniment demn de luat în considerare a fost schimbarea bruscă de poziție a lui Junior, care a fost postat la ușa spitalului cu o pușcă în mână. Da, senzațional, metaforic vorbind e ca și cum ai pune nazistul să păzească africanii, se potrivește ca nuca-n perete. Plus că i-a și vrăjit cu o poveste de adormit copii, aparent familia Rennie are un talent la chestii din astea.
În timpul cât el păzea pacienții cu dizabilități multiple (una din ele fiind chestersmillită, o boală inexplicabilă care se manifestă doar la cetățenii din Chester’s Mill și se definește prin prostie extremă) Big Rennie dă peste Angie. Doar că o lasă acolo, nesalvând-o momentan, probabil nefiind încă convins dacă e vorba de o răpire sau o partidă de sex BDSM foarte lungă, bărbații din familia Rennie fiind faimoși pentru lungime – evident nu lungimea părului.
De partea cu Linda și învățătoarea nici nu mai spun, a venit și a trecut, nu mai contează fiindcă nu va reveni, și nici n-a contat vreodată fiindcă nu va mai conta în viitor.
Trecem la următorul episod cu speranțe de viitor. Pentru că nu credem că e loc de mai mult declin.
Indru, The Writer.
Valar Morghulis!
